INTERVIUL DE SÂMBĂTĂ

De vorbă cu scriitorul Mihail Gălăţanu despre prietenie

• Interviu realizat de Alexandra MAGHIAR

Mihail Gălăţanu este un foarte cunoscut scriitor şi publicist român, legat prin fire subtile de generaţia ’90. Absolvent al Universităţii de Fizică-Matematică, Gălăţanu a absolvit şcoala postuniversitară de Relaţii Internaţionale la Paris (1994 - 1995), fiind în perioada 2004 - 2005 bursier al Guvernului francez şi al Comunităţii Europene. A fost membru al Cenaclului Universitas, condus de criticul literar Mircea Martin. Actualmente, este redactor-şef al Trustului de Presă Flacăra. I-am adresat scriitorului Mihail Gălăţanu următoarele întrebări despre prietenie.

— Cum era Galaţiul prieteniilor tale din copilărie şi adolescenţă?
— Ar fi greu de răspuns într-un interviu. Răspunsul ar necesita nu o carte, ci mai multe. Precum ai  intuit, pesemne, Galaţiul prietenilor mei din adolescenţă şi prima secvenţă de tinereţe au fost magnifice. Uluitor. Nu există termen de comparaţie. Ce am trăit acolo rămâne, fără îndoială, unic. Rămâne lumea adolescenţei şi celei dintâi tinereţi (mă consider un bărbat încă tânăr, tănăr şi naiv, şi acum: unul doar cu un picior în maturitate), care e mai fascinantă decât copilăria propriu-zisă. Cu mult mai fascinantă, deşi da, chiar şi copilăria pe care am trăit-o a fost mirifică, fascinantă. Cred că trebuie să mă opresc doar la una, altfel, pur şi simplu, nu o să am spaţiu, sper să-mi mai oferiţi prilejul şi răgazul altădată. Poate facem o revenire.
Da, de data asta, să ne referim la adolescenţă, la perioada, hai să zicem (inclusiv cea foarte… "târzie"!), de la 12-13 ani (poate chiar 14!) până la 24-25. Am fost un grup de prieteni "literari" extraordinari: Cristian Pavel, Dan Manole, Ion Avram, Ion Zimbru, Marian Alexandru şi Oxana, Romco, Gelu Ciorici, Simon Ajarescu, Dan Pintilie, Paul Sân-Petru, Cornel Antoniu, Viorel Ştefănescu, Mario Necula, Doru Todoran, Cristian Banu, Ion Potolea… şi cred că tot am uitat pe cineva… Fraternitatea, solidaritatea între noi, aşa cum a fost atunci, poate că nu o vom mai regăsi-o, la fel, niciodată.

— Ce înseamnă prietenia pentru un scriitor şi ce reprezintă pentru el prieteniile literare?
— E greu aici şi nu ştiu dacă să pun, la un loc cu prietenia, şi secţiunea "maeştri, mentori". Aceea e altceva, poate mai sus, poate alături. Iată şi o posibilă, sumară/ succintă listă: Dimitrie Lupu, îndrumătorul meu pe cale, Alex Ştefănescu, fără îndoială, mentorul meu, profesorul Safta de la Craiova, de la care am învăţat fizică moleculară şi poezie, profesorul Latiş de la Câmpulung Moldovenesc, care m-a învăţat literatură, profesoara Latiş de la Şcoala Generală Nr. 28 Galaţi, profa mea de engleză, profesoara Flori Radi, care m-a învăţat, tot la liceul militar, franceză.
Alături, ar trebui să pun mulţi prieteni. Printre ei, Cristi Pavel.
Şi Gig Motoianu, deşi "aspectul" prieteniei literare e mai puţin prezent, doar cu o componentă: fotografiile pentru cărţi (la fel ca Octavian Tibăr). Dan-Silviu Boerescu, despre care ar fi mai mult de vorbit. Şi pe care îl aştept, mai mult, înapoi, în lumea literară. Dan-Silviu a fost, până în anul 2000, cea mai mare promisiune a criticii literare din generaţia mea, dar, pe urmă, a întors, într-o oarecare măsură, spatele literaturii. După gândul meu, a fost o mare pierdere. Trag, însă, nădejde că, treptat-treptat, se va întoarce cu totul şi definitiv în literatură, spaţiu căruia îi aparţine. Nicolae Ţone, unul dintre cei mai buni editori ai mei. Şi un foarte, foarte bun poet.
Daniel Cristea-Enache, cu care mă consider prieten doar de vreo patru-cinci ani, deşi de văzut la faţă ne-am văzut mai de mult. Mircea Petean, cu care m-am împrietenit de curând. Augustin Frăţilă, despre care pot spune că aş fi cu adevărat fericit dacă mi-ar alege versurile pentru unul dintre cântecele sale, care îmi plac atât de mult.
Un caz aparte, cu totul aparte, îl reprezintă Lili Dediu. Multă lume mă întreabă de ce suntem prieteni, mai ales că aparţinem (zic ei!) unor lumi diferite (el e un foarte bun om de afaceri). Da, aparent numai. Însă, cum să nu rămâi prieten cu un om cu care ai traversat deşertul? Un om care putea să te lase să mori de dizenterie şi să îţi albeşti oasele prin pustiuri şi care, totuşi, a stat cot la cot cu tine şi umăr la umăr atunci când s-a anunţat bombardarea Bagdadului? Un om cu care ai fost în Irakul cel terifiant pe vreme de criză?
Marian Drăghici, un mare poet, un foarte bun poet, nici pe departe îndeajuns de recunoscut cum ar trebui - şi care are nişte texte fulminante, dintre care mi-aş permite să aduc aminte Negresa, Cocoşul de tablă şi încă alte (cel puţin) vreo două sau trei texte fundamentale. Serile petrecute împreună la muzeul literaturii sau la 123 au fost unele dintre cele mai frumoase ale vieţii mele.
Cristian Ureche, prietenarul meu de cuţite şi pahară, din cari se croiesc niscai planuri.
Mai sunt şi alţii, unii pe care aproape nici nu cred că îndrăznesc să îi numesc prieteni. Unii îmi sunt foarte buni şi dragi colegi, de la ziare şi reviste, din Flacăra , de la celelalte publicaţii la care am lucrat. Viorel Ştefănescu, un minunat critic literar…

— De curând, ai avut o experienţă tristă legată de dispariţia unui prieten drag. Ce urme a lăsat aceasta în tine, ca om, jurnalist şi scriitor?
— Eugen Neculiţă. Nick, cum îi spuneam eu, nu era doar un prieten şi un jurnalist. Era şi scriitor. Nu publicaţi un fragment dintr-o lucrare a lui? Ar fi în exclusivitate. Nick, prietenul meu, a murit în India. Sau cred că a murit în India. Nu sunt sigur. Putem publica şi jurnalul de pe emailul lui, din ultimele luni. Cred că sunt şi lucruri zguduitoare printre cele de pe net. Nick era un inadaptabil. Putea fi genial, eclatant, dar şi încăpăţânat. Era un tip fără voinţă. Fără pic de voinţă şi fără pic de aplecare spre lucrurile materiale. Cheltuia totul cu uşurinţă. Un naiv. Un mare ingenuu, dar un tip inteligent. Nu era vorba de o genuinitate vecină cu prostia, din contră. Iar moartea lui în India, doar prezumată, e de o stranietate înfiorătoare. Autorităţile indiene pretind că l-au găsit mort în junglă, pur şi simplu.

— Care este cea mai dragă amintire a ta legată de un prieten din copilărie?
— Greu de spus. Toate îmi sunt dragi deopotrivă. Nu prea pot opera o distincţie care să funcţioneze. Am să spun, dimpotrivă, care îmi este cea mai tristă, cea mai dureroasă amintire. Cu Nick sunt împăcat, aşa că, până la coadă, nu e chiar aşa de rău... Dar cu Petre Barbu este cea mai absurdă, inexplicabilă situaţie. Care a pornit de la un prieten comun, despre care el dăduse o ştire despre care nu ştiam dacă e verificată. I-am spus lui Pierre să o verifice, adică să vorbească el direct cu acel terţ prieten pe care îl cunoştea foarte bine. Dar Pierre cred că nu a făcut-o. În schimb, s-a supărat pe mine. Că, adicătelea, cum mi-am permis eu? Că l-am ofensat. Şi îmi părea rău sincer că m-am supărat cu el. De fapt, el s-a supărat. Presupunând lucrurile care nu există. Ar fi trebuit să încep cu începutul: au fost, cândva, în armată, doi adolescenţi care s-au împrietenit. Unul scria poezie şi era cu un mai mic, împlinise doar 18 ani, celălalt scria proză şi era cu un an mai măricel. Am cărat agheul împreună. Când unul nu mai putea duce puşca mitralieră sau marmida plină cu apă, în marş, i-o dădea celuilalt. Eram, într-adevăr, ca nişte fraţi. De suferinţă. Mâncam, împreună, din "pachetele de la mama". Lucruri care nu se pot uita.

— Cum defineşti prietenie literară şi care e diferenţa dintre aceasta şi spiritul de "gaşcă" literară existent în peisajul literar?
— Uneori, e chiar greu de făcut diferenţa. De pildă, unii, privind din afară, ar putea spune: uite, Gălăţanu e în gaşcă literară cu "nouăzeciştii" X, Y, Z... Poate că da. Poate că aşa se vede. Da, poate că se vede că sunt prieten cu Horia Gârbea, Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Ioan Es., Lucian Vasilescu, Marian Ilea, Saviana Stănescu, Cătălin Ţârlea...

— În final, defineşte succint prietenia
— Cred că prietenia e, aşa, ca un seism. Interior. Suntem oameni care se află în epicentrul inimii tale - şi în epicentrul seismului. Şi, dacă am înţeles bine, aici vorbim NUMAI DE PRIETENIA LITERARĂ, căci, altfel, am foarte mulţi prieteni şi care nu se îndeletnicesc cu literatura. Nu-i musai, deci. Desigur, cei din literatură sunt şi ei prieteni speciali, în felul lor.